Life is Strange Double Exposure Review: expus la plictiseală

Life is Strange a fost o serie ale cărei titluri, sau cel puțin majoritatea dintre ele, mi-au plăcut. Țin minte că primul Life is Strange nu a dezamăgit, Before The Storm m-a încântat de-a dreptul, iar True Colors s-a încadrat cu brio în linia seriei, deși a schimbat personajele (din păcate, Life is Strange 2 mi-a „scăpat”). Jocurile acestea aveau acel ceva care le făcea unice în peisajul actual al „aventurilor moderne” (a se citi „filmelor interactive”), o combinație dintre dramele ce se pot întâmpla oricând în viața unui om, protagoniste cu puteri supra-naturale interesante, dar și un mod special prin care reușeau să evidențieze anumite sentimente și trăsături ale firii umane. Oarecum surprinzător, Life is Strange: Double Exposure se cam împiedică când vine vorba să urmeze aceste „guidelines” ale seriei.

În teorie, Double Exposure avea toate atuurile de partea sa: studioul producător a rămas Deck Nine, aceeași echipă din spatele superbului Before The Storm și reușitului True Colors, dezvoltatorii nu mai erau legați de generația anterioară de console, deci își puteau da frâu liber imaginației și, poate cel mai important, în rolul eroinei principale se întorcea Max Caulfield, protagonista primului Life is Strange. În practică însă, noul joc este probabil cel mai neinspirat din întreaga serie.

Max Caulfield, specialistă în super-puteri

Începutul este clasic pentru un joc Life is Strange: totul pare idilic în comunitatea universității Caledon, locul unde Max Caulfield, ceva mai în vârstă acum, predă studenților arta fotografiei. Max pare bine adaptată noii sale vieți, cu prieteni dragi alături de care își petrece momentele speciale și nu numai. Tot în tradiția seriei, spre sfârșitul primului episod, toate lucrurile se dau peste cap, un personaj central este ucis, iar Max își descoperă un nou talent ascuns: abilitatea de a călători între două planuri…