Dragon Age The Veilguard Review: Xena și Magicianul, la vânătoare de elfi

În primul rând, trebuie să încep prin a menționa că Dragon Age: The Veilguard este primul titlu al seriei pe care l-am jucat la modul serios. Așadar, comparațiile pe care urmează să le fac pe parcursul acestui articol vor fi cel mult cu alte experiențe RPG similare, pe care am avut ocazia să le încerc personal, și nu cu jocurile anterioare ale seriei.

Cadru narativ, poveste și personaje

Opțiunea de a încerca Dragon Age: The Veilguard mi-a fost determinată de dorința de a parcurge un RPG vestic solid, cu o poveste captivantă, personaje de care te poți atașa, un echivalent occidental, dacă vreți, pentru titlurile mai recente ale seriei Final Fantasy. Cu părere de rău însă, Dragon: The Veilguard nu este acest tip de joc.

Și nu pentru ca n-ar încerca: povestea începe cu un soi de ritual malefic, pornit de unul dintre personajele ce ar trebui să fie familiar fanilor seriei, însă care mie nu a reușit să-mi transmită mai nimic. Încercarea eroilor pe care îi conduci de a-i stopa planurile reușește parțial, având ca revers al medaliei eliberarea unor zei malefici de-ai elfilor. Astfel, afli că, de fapt, antagonistul inițial nu este chiar atât de rău, un soi de abordare șovăitoare care se aplica mai tuturor personajelor cu care intri în contact în Veilguard.

Iar această caracterizare a personajelor, indecisă, în lumini și umbre, ar trebui să reprezinte un avantaj pentru The Veilguard. O caracteristică demnă de laude pentru un RPG care se respectă, cu personaje pe care tu ajungi să le caracterizezi drept „bune” sau „rele” și nu-ți sunt încadrate încă de la început într-o tabără sau alta. Doar că, modurile în care este relatată povestea și sunt creionate aceste personaje nu au profunzimea unei narațiuni serioase, ci mai degrabă a unui episod din seriale precum Xena sau Hercules. Ceva „light” de sâmbătă dimineața, fără adâncimea la care te-ai fi putut aștepta de la un asemenea…