Sponzorizat de newsflash.ro
Norul lui Oort (uneori numit Norul Öpik–Oort), descris pentru prima dată în 1950 de către astronomul olandez Jan Oort, care a presupus existența unui nor de obiecte transneptuniene ce înconjoară Soarele la distanțe cuprinse între 2.000 și 200.000 au (0,03 până la 3,2 ani-lumină). Este împărțit în două regiuni: un nor intern sub formă de disc (sau norul Hills) și un nor sferic exterior Oort. Ambele regiuni se află dincolo de heliosferă și în spațiul interstelar. Centura Kuiper și discul împrăștiat, celelalte două rezervoare de obiecte transneptuniene, sunt situate la o distanță de aproximativ o sută de ori mai aproape de Soare decât se află norul Oort.
Astronomii presupun că materia care compune norul Oort s-a format mai aproape de Soare și a fost împrăștiată în spațiu de efectele gravitaționale ale planetelor uriașe la începutul evoluției Sistemului Solar. Deși nu au fost făcute observații directe confirmate ale norului Oort, acesta ar putea fi sursa tuturor cometelor de perioadă lungă și de tip Halley care intră în Sistemul Solar interior și a multor centauri și comete de familie Jupiter.
Iar dacă de acolo se originează cometele, o echipă de cercetători s-au gândit mai departe – cum ar fi dacă Norul lui Oort ar fi ”capturat” o… planetă. Echipa a efectuat o serie de simulări pe calculator, analizând modul în care sistemele planetare resping planetele mari și cum un sistem planetar ar putea prinde una. ”Dansul” gravitațional este un pic mai complicat, deoarece pentru a fi alungată, o planetă trebuie să obțină suficientă energie cinetică pentru a părăsi atracția stelei sale. Dar asta înseamnă, de asemenea, că are atât de multă energie cinetică încât este dificil pentru un alt sistem stelar să o păstreze.
Dar echipa a descoperit că atracția gravitațională a galaxiei poate amortiza mișcarea unei planete ”rătăcite” și, astfel, o mică parte din…
Sponzorizat de newsflash.ro
Citeste continuarea pe arenait.ro