Paper Mario The Thousand-Year Door Review: ca vinul, bun și după 20 de ani

La capitolul remake-uri, remasterizări, Nintendo n-are nicio emoție, le scoate pe bandă rulantă, dar punctează la impresie artistică și alege titluri senzaționale. Acum a venit rândul unui alt clasic, lansat acum 20 de ani pe GameCube, uitat pe rafturile prăfuite ale colecționarilor: Paper Mario: The Thousand-Year Door.

Ca la teatru cu modele din hârtie

Sunt oameni în lumea gaming-ului care spun că este ușor să trasezi o linie de poveste într-un RPG de tip indie, cum ar fi cele din jocuri cu succese senzaționale, gen Undertale. Bine, Undertale se inspiră la greu dintr-un super clasic, apărut pe SNES: EarthBound. Excepțional titlu, care a revoluționat la vremea respectivă.

Cumva, tot Nintendo a trasat o linie revoluționară și în lumea asta a RPG-urilor, cu elemente de aventură și acțiune, într-un limbaj specific gamerilor. Însă, titluri precum Super Mario RPG sau Paper Mario: The Thousand-Year Door au schimbat oarecum direcția. Pe lângă inspirație, pe lângă poveștile superbe, a apărut și umorul, iar luptele au progresat de la mutările succesive, ca la șah. Dovadă că The Thousand-Year Door se bazează pe o mecanică a perspicacității, a rapidității, a sincronizării jucătorului. În The Origami King, tot din seria Paper Mario, lansat pe Switch acum câțiva ani, aveai mutări pe rând, ca la șah, plus că beneficiai acolo de un fel de roată a norocului care îți permitea niște avantaje.

Astfel, pot spune că noua ediție de The Thousand-Year Door șlefuiește tot ce nu a mers la originalul din 2004, de pe GameCube, pe care l-am și abandonat, la vremea respectivă.

De ce spun că șlefuiește? Pentru că modelele de hârtie, scrisul din conversațiile jocului, prezentarea sunt foarte-foarte bine realizate, o încântare pe o planșă de desen digitală. Toate punctele aspre, toate curbele tăiate cu foarfeca de un copil, acum 20 de ani, sunt teșite și luate la pilă, cum s-ar spune, să arate excelent.